Projekat Rastko Gracanica-PrizrenElektronska biblioteka kulture Kosova i Metohije
Projekat Rastko Graèanica - Peæ: Umetnost: KOSOVO – PĂMÂNT SFÂNT AL SÂRBILOR

KOSOVO – PĂMÂNT SFÂNT AL SÂRBILOR

KOSOVO - SRPSKA SVETA ZEMLJA

UNIUNEA SÂRBILOR DIN ROMÂNIA

Ediții speciale, Antologii, volumul 1

IVO MUNCIAN: KOSOVO – PĂMÂNT SFÂNT AL SÂRBILOR

Pentru editor: Dragan Jupunschi
Redactor: Slavomir Gvozdenoviæ
Recenzenți: Borislav Krstiæ Velimirov, Srboljub Miškoviæ
Consilier editorial: S. Gvozdenoviæ
ISSN: 973-982443-1-5

Toate drepturile privind reproducerile sunt rezervate Uniunii Sârbilor din România

KOSOVO – PĂMÂNT SFÂNT AL SÂRBILOR

SĂRBĂTOARE UMBRITĂ
Stefan Lazareviæ: ACESTE CUVINTE ERAU ÎNSCRISE PE STÂLPUL DE MARMURĂ ÎN KOSOVO
Nikolaj Velimiroviæ: TESTAMENT IMPERIAL
Desanka Maksimoviæ (1898-1993): COLOCVIU CU KOSOVO
Slavko Vesniæ (1920): MALURI BLESTEMATE
Vasko Popa (1922-1991): CĂNTECUL MIERLEI
Mateja Matejiæ (1924): CNEAZUL LAZAR
Branko V. Radièeviæ (1925): GRAÈANICA
Miodrag Pavloviæ (1928): KOSOVO III
Ranko Simoviæ (1932): NOAPTE DE KOSOVO
Jovan Hristiæ (1933): BARBARII
Božidar Đuroviæ (1934): PARJOLUL
Branko Miljkoviæ (1934-1961): LAUDA LUMII
Ljubomir Simoviæ (1935): RUGACIUNE CĂTRE SFÂNTUL JOANIKIJE DE DEVIÈ
Radoslav Zlatanoviæ (1936): TATAL ȘI ȘARPELE
Lazar Vuèkoviæ (1937-1966): MUZEUL
Ljubiša Đidiæ (1937): AGHIOTANTUL MILUTIN
Branislav Petroviæ (1937): ȘANTIERUL
Alek Vukadinoviæ (1938): NEBUNA LUMEA
Charles Simiæ (1938): AMURG DE IARNA
Matija Beèkoviæ (1939): CÂMPIA MIERLEI
Momir Vojvodiæ (1939): SONET DE PRIBEAG
Milan Komneniæ (1940): VECINII
Slobodan Rakitiæ (1940): SFIINȚII ARHANGHELI DE LÂNGĂ PRIZREN
Gojko Đogo (1940): CĂTRE STEFAN DEÈANSKI
Èedomir Milenoviæ (1940): ÎN KOSOVO CEAȚĂ
Vlada Barzin (1940): SĂ ÎMPĂRȚIM SOARELE
Draga Mirjaniæ (1940): SERBIA CEREASCĂ
Dragan Dragojloviæ (1941): PRIBEGII ÎN ZARE
Milutin Petroviæ (1941): CAPUL DE PE BUTUC
Adam Puslojiæ (1943): AMURGUL SE LASĂ...
Ivo Munæan (1943): PSALM
Predrag Bogdanoviæ-Ci (1944): FECIOARE CERNITE
Radomir Andriæ (1944): ZORII ZILEI ÎN KOSOVO
Rajko Petrov Nogo (1945): SÂMBĂTA LUI LAZAR
Srba Ignjatoviæ (1946): ÎMPĂRȚIREA ROLURILOR
Darinka Jevriæ (1947): FRESCĂ
Milan Nenadiæ (1947): ISTORIE SÂRVEASCĂ
Slobodan Zubanoviæ (1947): ÎNPUTERNICIRE
Liubica Miletiæ (1948): ARĂTURĂ
Novica Tadiæ (1949): ȚINUTUL NATAL
Zdravko Krstanoviæ (1950): PROFANATORUL DE MORMINTE PRIN KOSOVO-N MERS
Slobodan Kostiæ (1952): URMA
Goran Đorđeviæ (1952): PĂMÂNT RISIPIT
Slavomir Gvozdenoviæ (1953): LUMINĂ ÎN TIMP
Miljurko Vukadinoviæ (1953): ***
Dušan Bajski (1955): UNIMA PE PARTEA STÂNGĂ
Nikola Vujèiæ (1956): VARA LUI ‘87
Dara Vuèiniæ (1957): ***
Liubița Rajkiæ (1960): ***
Goran Stefanoviæ (1962): KOSOVO
Blagoje Èobotin (1963): SFÂNTA DATORIE
Dobrica Gajiæ (1965): NOCTURNA
Ljubinka Perinac Stankov (1969): ***
Vuk Draškoviæ: KOSOVO
Isidora Sekuliæ: KOSOVO

SĂRBĂTOARE UMBRITĂ

Având în față manuscrisul acestei cărți, trei teme mi s-au impus de la sine. În primul rând, natural, dureroasa temă a Kosovului, care este, de altfel, anunțată prin titlu. Dar tot așa mi s-au impus cel puțin încă două teme inevitabile. Una din ele ar fi bilingvismul antologiei, permițând cititorilor de limba română să cunoască, pe lângă poeți sârbi din România, și câteva nume de prim rang din Iugoslavia. Nicidecum pe ultimul loc ca importanță este tema poeziei ca atare, a poeziei independente de orice împrejurări, de orice conjucturi și de oricare factori de acest gen care nu au legătură cu esența poeziei.

În această privință însă nu merită să vorbim în această prefață, nu este de competența noastră, deoarece în antologie au intrat cei mai eminenți poeți sârbi din țară de baștină, cum ar fi Desanka Maksimoviæ, Vasko Popa, Miodrag Pavloviæ, Matija Beækoviæ și mulți alții. Și poeții sârbi din România reprezentați în antologie sunt poeți de valoare recunoscută și demonstrată. Bănuiesc că aceștia sunt emoționați de faptul că se găsesc în societatea unor vârfuri care pot fi (și în unele cazuri au și fost) modele (de neegalat) pentru ei.

Faptul că această antologie este bilingvă poate să provoace considerații interesante. Perechile formate din poezia originală și transpunerea ei în altă limbă oferă specialiștilor ocazia unor studii interesante, cum ar fi distanța Hamming între original și traducere, ceea ce desigur nu poate fi obiectul acestei prefețe. Trebuie însă în această privință subliniat aportul inestimabil al autorului acestei antologii bilingve. Poetul Ivo Muncian (n.1943) scrie poezie în ambele limbi. Această împrejurare conferă traducerilor sale o "fidelitate" de grad înalt față de originale. Nu este vorba de fidelitate lexicală, sau cel puțin nu este vorba doar de aceasta.

Este vorba de reușită combinare a topicei, a prozodiei, a structurii sintactice. Toate aceste elemente luate în parte pot diferi de la original la traducere, dar în ultima instanță ele trebuie să producă emoția artistică și valoarea estetică de intensități apropiate referitoare la original și copie. (Pentru o bună transpunere în altă limbă nu este relevantă valoarea distanței Hamming dintre cei doi membri ai perechii studiate.) Nu este vorba de traducere ci de transpunere, de găsirea unor echivalente (nu numai de ordin lexical) în altă limbă care vor asigura ca transpunerea să conțină acel inefabil care face din poezie să fie poezie. În privința aceasta antologia este foarte reușită și autorul ei merită toată lauda.

Antologia reprezintă o adevărată sărbătoare pentru cititorii de poezie. Această sărbătoare este, din păcate, umbrită de împrejurările tragice în care a fost publicată această carte. împrejurări în care însă sunt actuale cuvintele lui Victor Hugo din scrierea "Pour la Serbie" (Paris 1876): "On assassine un peuple. Ou? En Europe."

Astăzi, după 123 de ani, din nou este omorât acest popor sârb. Deosebirea constă în faptul că Hugo condamna atunci guvernul Franței și alte guverne europene pentru indiferență față de patimile poporului sârb, pe când astăzi chiar aceste guverne participă la masacrarea sârbilor.

Kosovo, pământ sfânt al sârbilor, poate să fie oricând temă pentru inspirație poetică, atrăgătoare pentru autori de antologii, dar și pentru editori. Ne doare faptul că astăzi această temă are o dimensiune de finalitate. Subliniez însă că această dimensiune exterioară poeziei în sine nu atinge valoarea intrinsecă poetică a cărții. Va da Dumnezeu, noi ne rugăm să fie așa, ca următoarele antologii cu tema Kosovo să nu aibă și rol de ARMĂ DE APĂRARE împotriva fioroșilor dușmani ai poporului sârb, cum e cazul acuma, ci să fie numai o desfătare artistică și estetică cu roadele poeziei.

Timișoara, de ziua Înălțării Domnului, sub impresia celei mai noi știri că Nato killerii au omorât trei bolnavi într-un spital, unde aceștia au venit să se îngrijească de sănătate și nu să moară. Oameni buni, se se întâmplă?

Borislav Krstiæ Velimirov

 

Stefan Lazareviæ
ACESTE CUVINTE ERAU ÎNSCRISE PE STÂLPUL DE MARMURĂ ÎN KOSOVO

Omule, tu care-ai pășit în Țara sârbească,
fie că ești venetic, fie că ești de pe-aici,
oricine-ai fi oricine-ai fi,
de ajungi în această câmpie
care se cheamă Kosovo,
vedea-vei peste tot osemintele morților
Și natura-mpietrită cu ele
Și pe mine-n formă de cruce mă vei zări
Cum în mijlocul câmpiei
stau ferm precum un simbol.

Nikolaj Velimiroviæ
TESTAMENT IMPERIAL

(fragment)

Lazar își încordează toate gândurile și, suspinând, dă glas bocetului:
Pe Tine, Creatorul meu, care le judeci și păcatele noastre neștiute, pe Tine Te invoc în această Vale a întunericului!
Iartă-mi toate cele pe care le-am scăpat a le făptui conform voinței Tale Sfinte
! Ucide-mă pe mine, Doamne Dumnezeu al meu, și șterge-mi numele din cartea vieții -
Dar salvează poporul!

 

Desanka Maksimoviæ (1898-1993)
COLOCVIU CU KOSOVO

Nimeni, Kosovo, nu a deplâns
Umilințele și necazurile tale,
Nimeni nu te-a luat sub oblăduire,
Nimeni nu și-a strigat durerea-n nouri.
Doar dealurile și câmpiile tale au făcut-o.
Fie-ți suferința ușoară.
Te-au jeluit, Kosovo, în durere
Dealurile și râurile tale,
Munții și nourii tăi.
Fie-ți soarta ușoară.
Doar urmașii te-au deplâns
Și deplânsu-te-au mu
nții
Și râurile și nourii tăi. -
Fie-ți soarta ușoară.

 

Slavko Vesniæ (1920)
MALURI BLESTEMATE

Răscrucile vânturilor aici se află. Vuind jale
ciumele toate și holerele ne săcerară.
Aici se-ncrucișară-n veacuri hoardele fatale -
toate-n cale măturară.

Viețile se risipeau în lama hangerului aici în ușă
plesnind sub furtuna copitelor de cai,
aici și cerul era negru de pârjoluri, de cenușă.
Aici tu, moarte, domiciliu-ți ai?

Eram un dig și-un stăvilar. La doi pași de noi
cultura cu nonșalantă se plimba.
Clăditu-s-au palate și catedrale noi -
Europa colo înflorea.

Dar pentru jertfe și-amaruri primirăm drept răsplată
numai cuvinte de dispreț total.
Talazurile rele-n veacuri cu apa-le-nspumată
s-au destrămat de-al nostru mal.

 

Vasko Popa (1922-1991)
CĂNTECUL MIERLE
I

Eu mierlă
Călugăriță printre păsări
Îmi tot strâng și îmi tot desfac aripile

Slujba oficiez în miezul câmpiei mele

Picătura de rouă și bulgărele de pământ
Le pritocesc în cântec

Mâine tu bătălie să fii frumoasă
Dreaptă carevasăzică

Tu împărăteasă verde iarbă
Fii singura învingătoare

Tu victorie fericește slujitorii-mpărătesei
Pe cei de o hrănesc cu lapte roșu

Fericește-i și sjujnicele stelele
Cele de-o îmbracă cu argintul viu

Cânt
Aprinzându-mi o pană din aripa stângă
Să-mi fie cântecul primit

 

Mateja Matejiæ (1924)
CNEAZUL LAZAR

Orice alegere este
o reflecție
și măsura libertății;
Îți mulțumim, Cneazule,
că nu ai greșit
de știm și-n ziua de astăzi
drumul
spre culmi.

Cele veșnice și cele vremelnice

despărșite prin alegere
și-n vecii vecilor unite
prin jertfă.

Bujorii cresc...
Ne mai pot
uni și pe noi,

cinstite Cneaz?

 

Branko V. Radièeviæ (1925)
GRAÈANICA

O zărire printre nouri.
Zidiră aparența.
Din mistrie ca de pe niște buze
au început să picure rugăciuni.

Mulți soebiră din ea
spre mântuirea sufletului.
Dar nimănui nu-i trecu prin minte
să fie salvatorul ei.

Frica se cuibărește
în fiece obiect de cult,
în cele sfinte, în militve,
în înscrisuri, în priveliști
și în viață.

Precum aparența
coboară pe pământ
și devine mănăstire de piatră,
tot așa și sfântul lăcaș
din hamacul friicii
se-avântă spre aparență.

Tremură mănăstirea

în palmeme femeiilor.

În loc de clopote o pasăre
în clopotnică geme.

 

Miodrag Pavloviæ (1928)
KOSOVO III

Nu-ți poate apăra neamul
nici agareanul
nici cel ce se retrage

Nici incendiatorul
nu te salvează
de foc

Din robie misirează
nu tre scoate
o mănă de daraon

 

Salvatorul fariseu
te duce pe scurtătură
într-o nouă robie
în Babilon

 

Ranko Simoviæ (1932)
NOAPTE DE KOSOVO

Kosovo este o graniță rasă
peste holde-n floare, peste inimi trasă.

Mereu ca și nouă întrebarea vine
Kosovo de astăzi care ne-aparține?

De sub brazda-adâncă oasele ne-ntreabă
Ce împărăție alegem degeabă.

Pruncii și-i adună de cu seară-n casă
Stinge și lumina, n-o lăsa să iasă.

Cruci și-nsemne toate lasă-n voia sorții
Apărate fie de cei triști și morții.

S-o iei azi la fugă pe a vieții unde?
Prigoni-te-o veșnic Kosovo oriunde.

Se ivește ziua dar somnul nu vine,
Tot maj isc un Soare pe cărări divine

Dar mă-ntreb putea-va avea și mărima
Prin noianul ăsta de întunecime.

 

Jovan Hristiæ (1933)
BARBARII

Kai tora tha genoume horis
barbarous
Oi anthropoi autor esan mia
kapoia lysus.

Kavafi

În fine, venit-au solii și vestir-au: vin barbarii.
În oraț se pregătește să-i întâmpine:
Tinerii entuziasmați le scandează numele
Grăbindu-se să celebreze noii zei.
Oare nu grăiesc poeții că ei sunt o soluție?
În slavă-le, iată-i, scriu și versuri
Așteptând ziua să le rostească cu voce gravă
Pe vând barbarii-(marnați) și satisfăcuți
Aplaudă învățându-le stihurile pe dinafară.
Își văd deja poemele
scrise cu litere de-o șchioapă
Pe niște pancarde puse la loc de cinste prin biserici
Din care vor izgoni zeitățile-obosite,
Își văd propriile lor cărți umplând biblioteci
Din care vor azvârli poveștile ce nu spun nimănui nimic.
Dar nu știu poeții că ei vor
fi primii
care vor fi spânzurați în piața orașului
Dimpotrivă cu imberbii de s-au grăbit
să deschidă porțile
Lăsându-i să intre pe cei pe care-i așteptau cu jind.

Pentru că barbarii sunt barbari și nu pot fi nici un fel de soluție.

 

Božidar Đuroviæ (1934)
PARJOLUL

De-atâta tristețe
și viața se rușinează
Orice-ai privi
te-ncruntă
și te-njosește
Nici nu ne-am cunoaște
de n-ar fi
atâtea cortegii în irmă-ne
Fără pic de bine
pur și simplu
îndrăgim și moartea
Cine ne-o apropia
soro lume?

 

Branko Miljkoviæ (1934-1961)
LAUDA LUMII

Nu mă părăsi tu lume
Nu pleca tu rândunică naivă

Nu răniți pământul

Nu vă atingeți de aer
Să nu care cumba să-i faceți vreun rău apei
Nu mă-nvrăjbiți cu focul
Lăsați-mă să pășesc
Înspre mine ca-nspre propriul meu țel
Lăsați-mă să-i vorbesc apei
să-i vorbesc pământului

Și păsării de se hrănește cu aer
Păsării cu trilul încordat precum un arc
Lăsați-mă să vorbesc
Cât mai arde focul în mine
Poate că-ntr-o zi putea-vom

Atinge cu mâna cele prorocite
Nu mă părăsi tu lume
Nu pleca tu rândunică naivă

 

Ljubomir Simoviæ (1935)
RUGACIUNE CĂTRE SFÂNTUL JOANIKIJE DE DEVIÈ

Te rugăm, Sfinte Joanikije de Deviè,
doar brațul ți-l ridică
și ocrotește,
oprește această răvășire,
adună-ne,
întoarce furnicile-n furnicare,
lumina redă-o licuricilor,
toamnei restituie-i bruma și promoroaca,
iernilor fumul,
râului Ibar - peștii,
rândunelele vânturilor,
lacătului cheia,
morilor apele,
plugurilor redă-le boii
și roșul înroșit aurește-l!

Te rugăm, Sfinte Joanikije de Deviè,
luminează-le valea incendiatorilor,
ridică-te-n fața celor ce-njunghie
și stinge le razele,
topește-le cuțitele,
desfă-le cătușele,
eliberează-i de propria-le forță
prin unica-ți putere -
cu pâine și sare!

Te rugăm, Sfinte Joanikije de Deciè,
ascunde-n barba-ți mănăstirea Deviè,
ascunde focul în cebușă,
urma în zăpadă,
albinele ascunde-le-n chipul viespilor,
păsările-n șoareci,
vara în toamnă
și desculț
pe Cărările Domnului,
Sfinte Joanikije,
în refugii, prin pârjoluri și foamete,
oprește-ne tu pe noi
și înalță-ne
și povățuiește-ne
aici, pe crunta
cărare,
să ne clădim Orașul
din pietre
cu care dau în noi!

 

Radoslav Zlatanoviæ (1936)
TATAL ȘI ȘARPELE

Polomul fu lovit de intemperie
Și cu toșii-am luat-o la fugă
Ne-am ticsit prin văgăuni
Lăsând în buricul cămpului
Și calul
Și streagul
Și rubedeniile

Doar tatăl meu
Se-apropie de dobitoace
Tot de zmierdându-le
Cu niște vorbe
De deochi
Și-mpotriva broaștelor nebune

Cu cămașa-i lipită
De spinarea noduroasă
Rămas în bătaia fulgerelor și-a trăsnetelor
Iată scoase el dobitoacele-n drum
Pe care taman alunecă-un șarpe

Atunci tatăl se răstește la boi
Lăsând șarpele să treacă drumul
Ochii șarpelui și ochii săi
Se privesc pur și simplu
Fără ură

 

Lazar Vuèkoviæ (1937-1966)
MUZEUL

O mie de cranii deasupra capului meu.
Deasupra viitorului craniu
O mie de foste capete.

Cu prima zăpadă Tonia s-a-nființat
La Kutna Hora clopotele bat.

Porumbeii foșnitori ai sunetului
Fug din catedrală-n fierbintele cerului.
Podoabele fluierelor de picioe
Îmi țiuie-n urechi.

Uite, undeva departe-n prăpastia sudului uitat,
Din vina noastră foametea și ciuma iar se bat.

O mie de cranii deasupra capului meu.
Deasupra viitorului craniu
O mie de fosta capete.

Ljubiša Đidiæ (1937)
AGHIOTANTUL MILUTIN

Multe le mai știa aghiotantul Milutin
dintre cele ce nu se scriu în istorii
și suferea
suferea Milutin
și se pare că Domnul îi alina durerile

Nimeni nu știe
o fi mărturisit care ori nu
cu toții tac
nimic n-a intrat în istorii

Uite-l bate-n geamul meu
el
tăcutul cluga Milutin

Ne privim conștienți
că eu nu-l pot auzi
că el nu-mi poate spune

E mai ușor și pentru istorie
și pentru Dumnezeu

 

Branislav Petroviæ (1937)
ȘANTIERUL

(fragment)

Ei, de-aș putea afla
cine-i preputernicul
de ne-ahamă
într-un jug comun
într-un teatru comun!
Priviți cu atenție!

Uite:
în sufletele zidarilor vii
precum
în prăpastia stelelor
zac toți zidarii morți.

 

Alek Vukadinoviæ (1938)
NEBUNA LUMEA

Bezna deasă vine peste glie
Casa e o sfântă nebunie
Fuge ca o forță necurată
Ființa întru Domnul nostru dată
Codrul înflorește în genune
Peste-acoperișuri de rațiune

Nebună lumea fuge-n calea sorții
Fug cei vii de astăzi fug și morții
Fug cei vii iar morții zboară
Fug din lumea noastră să nu moară
Fuge care-ncotro fuge fără rost -
Așa o hărmălaie nici că a maj fost

E miezul nopții - e vremea nălucii
Fugim Doamne din fața necrucii
De ușă de casă și de necurați
Fugim Dpamne fugim de nefrați
Și-nvârteju-acesta-al ceasului rău
invocă-ți suflete Dumnezeul tău

Stafiile trezite-ncep să se adune
Zboară-acoperișuri și case nebune
Zboară prin beznă tot mai departe
Duse de diavol împinse spre moarte
Zboară pădurea cu tot cu jivine
Peste haturile rațiunii divine

Răul toate vrea să le inunde
Fugim Doamne - în unde!

 

Charles Simiæ (1938)
AMURG DE IARNA

În seara marilor bătălii
Norii căzură îngrijorându-i pe oameni,
NOrii mustind de sângele zilei muribunde,
Norii ce înebunesc până și caii

Soborul prorocilor
Tace
Despre groaznicele premoniții
Chit că iataganele sunt scoase

Cerul întunecat coboară coboară
Prin jocul de artificii-al focului neștiut
Și al eroilor săi în iureș -
Turnul cel alb al bisericii paroh
iale

Își strânge roza vânturilor
Ocrotind-o de furie dar satul e pustiu
Nivi urmă de vreun suflet Încuiate de frică
Nici luminile n se mai aprind

O țărancă tânără cu ia descheiată
Cu un prunc în poală
Nu-și mai privește sânul...
În ochi-i tresaltă cereștile groaze și lumini.

 

Matija Beèkoviæ (1939)
CÂMPIA MIERLEI

Îmi fură amintirile,
Îmi scurtează trecutul,
Îmi răpesc veacurile,
Îmi moscheiază bisericile,
Îmi prădează alfabetul,
Îmi rup temelia,
Îmi împrăștie leagănul.

Încotro în șatră cu Visoki Deèani?
Unde să-mi reclădesc Patriarhia din Peæ?

Îmi iau ceea ce
Eu nu am luat de la nimeni -
Lavrele și capitalele mele,
Nu mai știu ce e al meu
Și nici unde-mi este frontiera,
Poporul mi-e năimit și în diasporă,
Hrisoavele-mi le incendiază
Și îmi șterg existența.

Să-mi îngrop iarăși Sfinșii Arhangheli?
Să-mi fie ljeviška minaret?

Nervul ochilor mi L-au împrăștiat,
Acum îmi iau și bastonul alv,
Câmpia jertfei cu iarba-i însângerată
Nu cutez a spune că-mi aparține.
Nu mă lasă să intru în casă -
Chipurile am vândut-o.
Holda plătită până în ceruri de mine
Le-a promis-o cineva lor.
I-a mințit
Cel ce le-a promis-o.
De se nu ke promite
Ceea ce este al său?
Ei vin în iureș împotriva mea
Furioși că i-am recunoscut.

 

Momir Vojvodiæ (1939)
SONET DE PRIBEAG

În o mie nouă sute patruzeci și u u
Fugeam plângând cu tata și un grate
Flămând, din casa-n care nimerise tunu’
Și lupii albi urlau prin ape-nvolburate.

Grupările triste de pribegi tăcuți
Însoțite-s de ploi reci, de-aprilie.
Fețele lor supte de martiri nevruți
Grăiau că-ntoarceri n-or să mai fie.

Că nu s-or întoarce s-aprindă iar focul
Nici cănd cenușa pribegiei pieri-va
Nivi când vântul urii părăsește locul

Nu s-or întoarce-n case, de frați păzite.
Când din Prokletije fulgerul trimite misiva
Și umbra tatei prinde contururi c
ernite

 

Milan Komneniæ (1940)
VECINII

Agresează, atacă, împrăștie,
tâltăresc,
jefuiesc, nimicesc, pârjolesc, taie,
ară mormintele,
umilesc, izgonesc,
incendiază la Stimlje,
colo, lângă Sitnica, râu înlăcrimat,
prin Metohia și-n ținutul râului Drim
de plâng pomicultorii după trecerea securilor,
rag
dobitoacele orbite,
ard icoanele
și se tânguie fumul
din conacele cu porțile vraiște,
piuie odăjdiile și cronicile
jelesc răstignirile.

Cuprinși de groază
cu inimile înghețate
tremurăm
că Și pe lumea cealaltă
aceiași oameni
ne-ar putea fi vecini.

 

Slobodan Rakitiæ (1940)
SFIINȚII ARHANGHELI DE LÂNGĂ PRIZREN

Mai bine-ați fi rămas în beznă sub pământ
așteptând o generație nouă. Că acum e moda
să fiarbă viesparul unde fu ochiul țarului sfânt
și vremurile sunt cam an
apoda.

V-a rămas doar numele și o fața suptă
Ingerii-s orbi, orbi urmașii. Prăpăd și nevoie.
NIci un fruct nu se mai coace în luptă
pe cerul Bistriței ulii roiesc în voie

Deșartă-i gloria lumii. Bivolul negru într-o rană
Moțăie lângă râu, sub clopotnița doar bănuită
Ca un ultim demicat, îmi iau un boț de țărână.

Mai bine rămâneați ascunși în adâncuri, senini.
Ceea ce văd eu astăzi e-o imagine cernită.
Zorii mă surprind pe propriia-mi moghilă, printre străini.

 

Gojko Đogo (1940)
CĂTRE STEFAN DEÈANSKI

(fragment)

Vrerile noastre, molitfele noastre
Le-am scrijelit cu unghii, cu cuțitem cu furci,
cu vătraie pe propria-ne piele
și nici o mână murdară,
nici măcar moaerea, nu le va șterge.

Dar grămăticii imperiali
nu știu alfabetul nostru,
credința noastră luând-o ca o necredință.
Pesemne că-n ceruri nu mai ajunge
corespondența noastră
de vreme ce n-avem răspunsuri la lacrimu,
la-njurături.
De aceea poate că și clovele mele-s cam șui.
Păcătosul călugăr nu știe încotro s-o ia,
ce-mpărăție să aleagă.

Să-și ia clopotele în spinare
și s-o ia în capul turmei
către nord
ori
s-aștepte-n ținutul de beștină
până ce și capu-i bărbos va slobozi
un ultim surâs de pe butucul
din fața mănăstirii Deèani.

 

Èedomir Milenoviæ (1940)
ÎN KOSOVO CEAȚĂ

Tu, Cneaz Lazăr,
prin jurământul tău
parcă ne-ai lăsat amanet
să luptăm în Kosovo
până în ziua de apoi.

Dar ziua noastră de apoi
merge înspre veșnicie.

Cneazule precinstit,
niscaiva noi turci,
mai răi decât turcii-tirci,
ochii ni-i scot
să nu pot vedea
până unde mi se întind bisericile.

Mâinile mi le taie
să nu pot dibui butucul
pe care și-au retezat capul
princepând astfel
că sunt pe pământul meu.

Picioarele mi le grâng,
să nu por ajunge, să nu pot scăpa
când îmi calcă-n picioare iubirea
pentru care războinicii tăi
pieriră în luptă.

Îmi repetă acum:
Adevărul e îm altă parte.
Cine-mi spune toate-acestea?
Oare lor le retezau capetele
de știu unde-i adevărul?

Cneazule precinstit,
mă forșează să-mi uit și casa
și morții
și păsările.

Există, oare, ceva, Cneazule precinstit,
mai presusu decât Du
mnezeu?

 

Vlada Barzin (1940)
SĂ ÎMPĂRȚIM SOARELE

Totul este visul nostru banal
în care ni ne vom regăsi niciodată împreună.
anonimele trupuri
se vor rămâne să se-otrăvească perpetuu
cu propriul lor sânge
până a dpua zi
dimineața.

Privește,
cerul nopții se năruie
sub greutatea norilor răgușiți
și a fulgerelor insidioase
pe sub care, la tine-n oraș,
un hoinar evadează din viață.
Tu, însă ni citești niciodată ziarele
nu vei afla cum poți muri neștiut.

O, intangibil înger căzut,
mercenar credincios necredinței,
treci prin tine însuți noapte și zi
fără să mai ajungi până la mine
în această vară pe terminate
ca să împărțim amândoi soarele
pentru o vegetală uitare care ne-a făcut robi.

 

Draga Mirjaniæ (1940)
SERBIA CEREASCĂ

Stăpânească sufletele lor în ceruri
Pentru numele lor pe pământ.
[P.P. Njegoš]

Cuibu-ți în ceruri, văzui, strălucea
Serbie-pasăre, Serbie-stea.

De după nouri tu iară și iar
Luceai ca un soare candid și clar.

Și de pe cruce abia coborâtă
Venit-ai mândră, nedoborâtă.

Însângerată, sub cruce ai stat -
Domnului nostru te-ai închinat.

Văzui în ceruri fața-ți respiră,
Serbie, mamă, astăzi martiră.

De după nouri tu iară și iar
Luceai ca un soare candid și clar.

Iar dedesupt - îndepărtată
Planeta-ntreagă în beznă mată!

 

Dragan Dragojloviæ (1941)
PRIBEGI
I ÎN ZARE

Dintr-o migrație-n altă mugrație, unde-am
ajuns? Libertatea-l alungă pe frate din
propria-i vatră. Fie-i chipul blestemat.

Migrațiile ne-au luat urma. Veacul izgonit
se bucură de chinurile noastre. Adus-au
vreodată albinele singure vreo picătură de
miere be o buză neputincioasă?

Unde-i Ograda? Unde-i ținutul natal
nestatornic? Noaptea răvășește mormintele, profanează inscripțiile funerare. Monumentele
zboară pe-aripile anului verde.

Apropie-te, frate, de casă dacă știi unde este casa ta. Și vezi, s-pr mai naște-acolo copii.

 

Milutin Petroviæ (1941)
CAPUL DE PE BUTUC

Privind
capul de pe butuc
Mă gândesi
la un castravete putred
omul asurzește
mai întâi Apoi
pășește
mai simplu în moarte
Cei din jur nu aud
vorbele sale Laudă
Pizmuiesc
Și așa mai departe
Totul e însă important
Capul de pe butuc
nu există
Sfios și cu părul vâlvoi

 

Adam Puslojiæ (1943)
AMURGUL SE LASĂ...

Pentru frații Sariæ

Amurgul se lasă, lasă-l să se lase.
Suntem și fi-vom. Lumina nopții
frate ne este, ne e plină gura
de lumină, iar cu ochii
vorbim pe tăcute.

Moarte nu există.
Și Dumnezeu s-a sinucis
din cauza noastră.
Mai ușoară-i tăcerea.
Cuvintelor le este mai greu.

 

Ivo Munæan (1943)
PSALM

niște oameni și-au pus în gând să transforme-n cenușă Oameni
și crematoriile-i ardeau unul după altul
niște oameni au ordonat moarte pentru Oameni
și gloanțele tăiau în carne vie
trimițând Oameni dincolo
(unde viața continuă, scrie în Biblie)
niște oameni doreau să fie zei
niște oameni mâncau Oameni
dar Oamenii s-au deșteptat
și-au zis NU
p
unct vărsărilor de sânge
punct la ușile crematoriilor
punct la ușile camwrelor de gazare
punct!

...și Oamenii-și treziră conștiința adormită
și-au dat mâna și-au început să zidească
o vlădire nouă în vechea vatră

în Kosovo niște oameni oarăși vor
să devină zei
în Kosovo niște oameni iarăși ordonă
să fie-ngropate vieți
dar există Oameni
există sârbi
Oamenilor!!!

 

Predrag Bogdanoviæ-Ci (1944)
FECIOARE CERNITE

Deschide-te munte
prăvale-te iarăși
peste mănăstire

Vârful clopotelor tale
îndese desișul
buruiana dă-n otavă

Vestească niște oameni noi
că de pe gardul viu
răsună cântul fecioarelor cernite

Iar Bistrița curge
de pe obraji poporului
fără de casă

 

Radomir Andriæ (1944)
ZORII ZILEI ÎN KOSOVO

(fragment)

Unii rămân, unii să plece cutează
unii sunt jertfe unii sunt gonaci
unii-nfrângerile își serbează
visând cozonaci
unii își târăsc amintirile ce dor
prin ceașă din Kosovo-ntr-una
poate s-o schimba și soarta lor
într-o altă viață vună

Unii își acceptă supuși osânda
morți înainte de a fi murit
unii nu-și mai văd izbânda
în lumină și-ntr-un glas smerit
unii rămân alții să plece cutează
prin dumul unde legenda se naște
împărăția cerului nu vine cu emfază
și pe numeni nu-l mai paște.

 

Rajko Petrov Nogo (1945)
SÂMBĂTA LUI LAZAR

Lazăre că dormi acum
Ca un bolovan pe imaș
Ne-au spus cucii negri-n drum
Îm Kosovo fiii rămași

În Vitania-i lumină
Lazăr învie-n iubire
Soarele-i fața senină
Asinul îl ia în primire

Într- altă sâmbătă
Grâul dete-n spic pe ii
De la sâmbăta lui Lazăr
O mamă Țesu Florii

Scoală Lazăre negru soldat
Din pământ și din icoane
Surorile te-au și trădat
Frații te mână-n prigoane

 

Srba Ignjatoviæ (1946)
ÎMPĂRȚIREA ROLURILOR

Cel mai rău e
Când înebunește oaia.
Dărâmă orașe, execută atentate.
Interzice lâna, laptele și brânza.

Păstorii șomeri
Rătăcesc până se-ntâlnesc.
Atunci unii devin Lai,
Alții Oedip.

 

Darinka Jevriæ (1947)
FRESCĂ

smerită-n vremuri de răstriște
prin vârtejuri singură
pereții îți fură umbrele
îmi împreunează mâinile a rugăciune
a plânset
a mulțumire
frumuseșea-mi seculară
mi-o oferi îndată
fără negociere

 

Milan Nenadiæ (1947)
ISTORIE SÂRVEASCĂ

Mamă-ndoliată, mamă,
De mult nu mai există osemintele
Se le-ai presărat prin Kosovo.

Mamă cernită din Prekale
Fiul tău suge
Printr-o țeavă de pușcă.

Mamă-ndoliată
Privește-ți dii-n convoaie
Impinse de pe cheiul din Jasenovaț

Îm jos, pe apele Savei.

Mamă-ndoliată, mamă,
Cum o mai duci acuma
În inima Krainăi?

- Iată, fiule, iată
Privesc apusul de soare
Și aștept să mor.

 

Slobodan Zubanoviæ (1947)
ÎNPUTERNICIRE

(Emigrant. Regiunea New York)

Spre țară degetul meu se duce
în loc de semnătură pun semnul +.

De m-or expulza și de-oi apune
pe moghila-mi același semn veți pune.

 

Liubica Miletiæ (1948)
ARĂTURĂ

Pentru Kosovo

Pentru cranii iarăși vânturile-ngână
Tropare de suflet celor ce nu vor jale.
Și ară pl
ugarul. Scoate oseminte
Ale Sfântului Luka, poate ale sale.

Ară plugarul. Și-a scos un străbun.
Poate-un sneaz ori poate-un iobag.
O icoană-i stă la căpătâi,
Banul cel mânjit de pe-un alt meleag.

Privește plugarul bățul de argint,

Literele strâmbe de prin teascuri rare.
Își privește holda, poate-un cimitir -
Se vede pe sine fără-nfățiȘare.
Printre cranii iarăși vânturile-ngână

Tropare de suflet celor ce nu vor jale.
Așează plugarul țărâna-n vechea brazdă,
Astupându-și mâna cu mâinile sale.

 

Novica Tadiæ (1949)
ȚINUTUL NATAL

E om priveliște de coșmar

Dealuri însângerate
Pâraie de puroi
Ierburi de țesuturi

De pe frunzele grele
Ale copacilor sfârtecați
Picură sânge și muci

De undeva răzbate glasul
Unde-mi ești
Unde-mi ești

 

Niciunde-s eu
Niciunde-s eu
Răspunde frica-Ochilă

Arătări încolăcite
Negre-ncovoiate
Ne tot dau târcoale

Vântul ne aduce
Murmure și răgete
Și aerul julav se clatină

Aici va fi-njughiat
În fine
Ultimul animal

Ecou de lovituri înfundate

 

Zdravko Krstanoviæ (1950)
PROFANATORUL DE MORMINTE PRIN
KOSOVO-N MERS

"și morminte noastre
vor lupta-mpotriva voastră"
[Aleksa Šantiæ]

îmi lipsește cuvântul:
cum să-ți spun?
căci
de parcă nu ești făcut de Dumnezeu
de parcă te-ai zămislit singur
fără suflet
și nici de fiare nu aparții
ele nu profanează morminte
cine-oi fi?
ce putere te călăuzește?
ochii tăi
nu absorb lumina
pe tine mănăstirea
nu te luminează
tu-ndemni dobitoacele
să pască morții
nu știi
că ni ești aici
dar pândit ești
de cei invizibili
ce-io fi vrând
de ne dărâmi în miez de noapte
lăcașurile sf
inte
ținând în palmă niscaiva parale?
kosovo
nu-l poți lua
oi fi tu cine-oi fi
kosoco-i mai puternic
această moghilă-i
atât de mare
că n-o poți răvăși
nici de te-ai egala la număr
lăcustelor

 

Slobodan Kostiæ (1952)
URMA

În van tot aduni la țoale
și la blide și la ceasuri vechi.
Ceva rămâne-n urmă-ți:
curțile neîngrădite,
cimitirele lăsate vraiște,
reproșuri bătrânilor și a nebunilor.
Tu pleci nu se știe încotro.
Încolăcit de sârme și sticlă,
praful străbunilor îl aduni
noaptea de prin țintirimuri.
Dar rămâ
n în urmă-ți
izvoarele, crinicile
și șarpele-n peretele casei.

 

Goran Đorđeviæ (1952)
PĂMÂNT RISIPIT

Curți părăsite
oameni, animale în pribegie,
vetrele stinse
nu miroase a pâine.

Ciorile au căzut peste miriști,
urletul fiarelor la locul nenorocirii
noroi în locul apelor limpezi
câmpurile de cănepă pline de sănge

Plânsul, rugăciunile până la cer
horcăitul victimei de pe locul supliciului
o, oare Dumnezeu vede

Urgiile groaznice peste sârbi abătute
nu se ridică nimeni
nu încolcește nimic.

 

Slavomir Gvozdenoviæ (1953)
LUMINĂ ÎN TIMP

la Patriarhia din Peæ
există un copac
în jurul căruia și viața mea-i încolăcită
fiece ramură-i
de cum atinge sfăntul pământ sârbesc
naște rădăcini

nu știu să descriu acest copac
nu știu să-l desenez
pentru că-mi pare că-n mine-i ramificat
și că prin veacuri îl tot port

aici sub voroana sa
în conacul (la care atentase mâna spurcată)
visai pacea și liniștea
în zorii zilei mă spălai cu ostea
ivită din lăstarii săi
și pornii primenit prin Kosovo mai departe

și cu stânga și cu dreapta
am tot ales fiece piatră
de parcă ar di cuvântul sfânt al Domnului
care mă hrăneȘte
și cu care luminez oameni și corbi

(La Patriarhia din Peæ, la 22.10.1990)

 

Miljurko Vukadinoviæ (1953)
***

Zburat-am prin mănăstirile noastre
Nevăzător văzut-am:
- fărâme-ale poporului meu greu avariat pe pereți
- Îngerul cel Alb în straie de doliu
- urme de incendii văzut-am
- ținutul din juruk conacului cernit în cenușă-nvelit
Iar pe mine frate-miu m-au uimit ochii
Nu pot spune că-s negri
Nu garantez că-s de tăciune
Nu-s s
igur nici că-s luminoși
Nu se poate spune că-s albi de-a binelea
Mă-ntâmpinară-n mănătiri
făuri în locul ochilor
Ptin hârtoape se-nmulțesc...
În văgăuni nopțike și ke petrec...
În hăuri se-ntâlnesc cu tații noștri
cu lumea zărită cu copii violați
cu câmpii pârjolite
cu cimitire din nou proscise
Pe mine fiule ochii m-au uimit
și nu mai știu
unde mi-e conacul Unde mi-e pălimarul
să-mi leg moștenirea rămasă și cu acest sac
ironic îngreunat greu totuși de imaginat
să-mi iau tălpășița pe acest povârniș
al drumului național ce e mai ușor de imaginat
Cel mai facile
ceea ce rămâne sfinților noștri de pe pereți
a. o privire-ntunecată înspre noi sau în urmă-ne
b. hăul negru ca un șanț național
c. nimic la sută din ochi
d. nimic la sută dintr-o priviere luminoasă

 

Dušan Bajski (1955)
UNIMA PE PARTEA STÂNGĂ

Gândurile mele nu sunt în concordanță
Cu matematica forței
Mâinile mele sunt goale,
Inima, pe partea stângă,
Iar gândurile, în cap.

 

Nikola Vujèiæ (1956)
VARA LUI ‘87

de cum m-am întors, ceea ce am vrut
să scriu - s-a pierdut.
vroiam să scriu taman despre această
lipsă a vitezei. dar uite! apăru o femeie
cu un copil în brațe a cărui plânset
dărâma oameni aflați în stradă. Strada
fu din ce în ce mai închisă în casă,
strada devenea tot mai mult o peȘteră,
umbrele se
-nghesuiau pe pereți
și cu toții deprindeau a grăi

 

 

Dara Vuèiniæ (1957)
***

Mă crispez
aici la moara de apă a călugărilor.
Nerodimka îmi spală rănile
și mă tot izbesc
și mă tot izbesc
de mine și de tine
iar bradul secular
tace -

n-are ce face
Recunosc nici sieși
din ițele soarelui
nu-și torsese masca
dar nici celui ce-l plantase

Ocrotește vechea credință
veșnic tăcând
deasupra moghilei
țarului nefericit

 

Liubița Rajkiæ (1960)
***

Am venit Doamne să te anunț:
copiilor sârbi
nu le mai ajunge un singul cap.
Uită-ți numai în ce hal! Ți s-au întors
zilele în calendar
și-o să mă crezi;
am încercat să-i mituim, Doamne,
cu degetele de la mâini,
cu sâni, cu nasuri, cu parte bărbătească
și cu picioarele noastre, Doamne,
dar nevoia înjunghierii
este atât de mare,
că dacă aceste capete ar creȘte din gât
ca frunza copacului
tot ar fi prea puține.
Nici ochi nu avem destui, Doamne,
măcar o pereche să ne dai pentru scos
și una pentru bocit
și dacă va rămâne timp pentru naȘtere
îți mulțumim bunule Dumnezeu.
Iar în ce priv
ește inima copiilor sârbi, Doamne!
nici aceasta, una, nu le mai trebuie,
ia-o liniștit și împarte-o
și nici că se va observa!
Pentru că din preasfânta-ți greșeală
la sârbi, copiii se nasc fără creier,
fără piele, fără păr pe cap
și fără globule în sânge...

locul acestora toate poartă câte un suflet.
trebuie să te previn de asemeni
că în cazul contrar
cu mic și cu mare ne vom muta dincolo
iar greutatea unui întreg popor săvârșit
va tulbura ordinea cerurilor
și relațiile veșniciei...
Din această pricină, Doam
ne, cititorii în stele
vor proroci lumii civilizate
numai și numai nenorociri,
iar asta nu ar fi bine.
și încă Te mai rog, ca una care-a născut,
treci sub tăcere orfanilor
că ai știut dinainte toate acestea!
Se vor întoarce, în cuida legii, să crească!
Dre
pt este ca pe nevrednici Tu să îi ierți
și să fie după voia Ta, Doamne.

 

Goran Stefanoviæ (1962)
KOSOVO

Ne naștem
și sugem cântecul sfânt
de la pieptul mamei.
Ne botezăm
în fața altarului de Kosovo
însetați de mântuire.
Creștem sub cerul stinfardului moștenit
care ne oblojește rănile.

Plângem
și rănile nu se mai termină.
Dăinuim
în brațele sorții
de-atinge stelele
și cere capete.
Visăm
înpărăția cerească
adăpându-ne din noi înșine.

Ne bucurăm
și cupele nu se mai termină.

Sărbătorim
fără teamă momentul veacului
și cântăm apărându-ne.

Sperăm
și Kosovo este infinitul.

 

Blagoje Èobotin (1963)
SFÂNTA DATORIE

Colecționez nimele
străbunicilor mei,
ale bunicilor, ale taților.
Numele fraților și ale surorilor.
Și le-ngrop pe toate
în tăcerea moghile-ale sufletelor noastre.

Ele sunt invizibile.
Dar ecoul rugăciunilor lor
ajunge la Abel de Kosovo înviat
de se trezește în noi
dar pe care fiii lui Cain
îl răstignesc din nou
pe-altarul de jertfă-al ortodoxiei
însângerate.

 

Dobrica Gajiæ (1965)
NOCTURNA

Cui îi mai arde de somn în noaptea
Aceasta când sufletele se-nalță spre cer
Și lumânările varsă foc pe-altarul veșniciei
Pentru timpuri eterne. Strămoșii
Tot mai luptă pentru noi și-această
Țară mult dragă.
Înaltă, senină, iradiind de lumină
Biserica luminează ținutul întreg.
E miez de noapte și clopotele bat.
Neputincioși în fața ta, ținut natal,
Sunt toți acești câini ce nu mai contenesc
A lăta prin beznă.

 

Ljubinka Perinac Stankov (1969)
***

Sârbeasca-mi moarte
până și de pietre
fost-a înjurată;
întrebarea a rămas
în oul cu două gălbenușuri.
Înțelepții
și-au întors pe dos
pielea de pe degete
și au scos tendoanele de piatră
motivați de cinismul
lăsat să cadă inestetic
a verbum-ului din adevăr.

 

Vuk Draškoviæ
KOSOVO

O lume întreagă se întreabă astăzi: ce va fi cu Kosovo"

Întrebarea care se pune însă, nu este ce va fi cu Kosovo, ci - ce va fi cu noi.

Dacă poate exista un râu fără izvor, o plantă fără rădăcină sau o casă fără temelie, atunci poate exista și Serbia, pot exista și sârbii fără Kosovo.

Acolo s-au născut și s-au creat toate cele care fac din noi un popor, o țară.

Graèanica, Devièanica, Deviè, Ljeviška, Patrijaršija, Sveti Vraèi ori Deèani nu sunt șatre pe care le poți instala într-o altă parte, cum nicăieri nu cresc Bujorii de Kosovo.

De la Paštrik și Koritnik la Zveèani, de la Samodreža la Èakor nu există vreun râu.

Cum nu există creștini fără Hristos, tot așa nu există sârbi fără Kosovo. El este Ierusalimul nostru, Muntele Sion al nostru, Zidul nostru al plângerii și Golgota noastră permanentă unde suntem răstigniți și unde înviem.

Atunci când nu exista Serbia, încălziți de amintirea despre Kosovo, sârbii au supravieșuit ca națiune câteva veacuri numai datorită acestui Kosovo pe care l-au purtat în inimi.

Kosovo este oglinda noastră permanentă. Întotdeauna și pretutindeni ne-a fost așa cum ne-a fost aici în Kosovo. Atunci când la Prizren ctitoream mănăstirea Arhanghelii, în țaratul nostru ni-l făceam sârb pe Iustinian, nobilii noștri studiau Etica lui Aristotel, iar modelul cavalerilor era Alexandru cel Mare. Patriarhul Èarnojeviæ a luat drumul pribegiei atunci când veneticii de pe costișele spiritual sterpe ale Albaniei s-au asmuțit asupra ochilor Simonidei la Graèanica. În anul 1912 când oștenii sârbi au îmbrățișat pământul liber Kosovo, luând țărână drept cuminecătură, atunci s-au pus bazele celui mai vast stat în istoria devenirii numelui sârbesc...

Kosovo de astăzi este cea mai mare nenorocire sărbească, o amărăciune generală. Amarul pe care îl înghițim trebuie să devină leac.

Pentru a ne întări în Kosovo, Kosovo trebuie să se întărească în noi.

Kosovo ne va sălta când vom pricepe că am căzut și de ce am căzut.

 

Isidora Sekuliæ
KOSOVO

Kosovo nici nu a încetat să existe, nici nu a dispărut și dăinui-va până vom exista și noi. Existența sa nu începe de la cneazul Lazăr, ci mult mai devreme. Fratele lui Nemanja, Tihomir, a fost învins pe Câmpia Mierlei când a încercat, cu ajutorul grecilor, să reocupe tronul pe care i l-a luat fratele său Nemanja. De la acest Tihomir, de la cneazul Lazăr și Murat, prin multe instituții și prin strădaniile domnești ale lui Njegoš și prin poezia sa, prin Kumanovo, prin poezia lui Rakiæ, prin Mlada Bosna și Vidovdanul din Sarajevo, prin Albania și Kajmakèalan, prin arta noastră medievală, prin Meștroviæ - ea, Câmpia Mierlei, trăiește și va trăi și poimâine deși mai mereu într-o a doua sau a treia modalitate, fie ea politică, culturală, artistică ori științifică. Kosovo care e o sumă din ce în ce mai mare a adevărurilor cu care suntem ortaci și, în esență, nu ni le schimbăm. Precum țările latine își trag, din Roma antică, ale sale mos, jus, fas, adică voința, dreptate și ordinea oamenilor după legile Domnului, tot astfel ne purtăm și noi moștenirea de la Kosovo, tot mai departe, prin evenimente contemporane, însă întotdeauna legate de ceva ancestral, element de Kosovo, în natura și opțiunile noastre.

//kosovo.net / Projekat Rastko / Projekat Rastko Graèanica //
[ Promena pisma | Pretraživanje | Mapa projekta | Kontakt | Pomoæ ]